Când SINDROMUL NU devine DA, dar… Unde se rupe firul diagnosticului: Interviu cu fostul șef al psihologilor militari. VIDEO

Dacă în interiorul Armatei există un NU uniform când vine vorba de tulburarea de stres posttraumatic (TSPT) – explicat fie printr-un sistem considerat „fiabil, funcțional și premiat”, în afara ei, apare DA-ul. DA, există cazuri, DA, este firesc să existe. Acestea au fost răspunsurile pe care le-am primit din partea psihologului dr. Edmond Cracsner, unul dintre principalii experți ai României pe tema stresului posttraumatic. Mai mult, Cracsner a ocupat o funcție foarte relevantă pentru a discuta despre stresul posttraumatic la militarii români. Până în 2008, a condus Secția de Psihologie Militară (cu numele actual, Laboratorul Psihologic) din Statul Major General. A fost succedat în funcție de colonelul psiholog dr. Adrian Prisăcaru, intervievat și el de gândul.

Documentarul rănilor invizibile ale Armatei române

Cracsner exclude scenariul oficial al Armatei, potrivit căruia nu au existat cazuri de stres posttraumatic în rândul militarilor întorși din Irak sau Afganistan. Spune în schimb că, deși există „cu siguranță” cazuri individuale, nu se poate vorbi despre un sindrom de tipul Sindromului Golfului, adică un fenomen la scară largă al TSPT în rândul militarilor noștri. Marea problemă, însă, este nediagnosticarea – deși un psiholog identifică simptome ale stresului posttraumatic la un soldat întors din misiune și îl trimite mai departe la medicul psihiatru pentru diagnostic, acest diagnostic nu se pune niciodată. Se aleg alte tulburări: depresii, anxietăți, etc. O altă problemă, mai spune Cracsner, este de mentalitate în sistem – același sistem din care a făcut și el parte: aici, expertul se referă tocmai la ceea ce pare a fi un sindrom, Sindromul NU. Negarea din capul locului.

„Clar că sunt militari care au suferit sau suferă de stres posttraumatic”

De ce există o reticență în Armata română de a se vorbi despre TSPT?, îl întrebăm. „N-aș spune că există o reticență. Cred că e o analiză pragmatică a situației și atunci clar că sunt militari care au suferit sau suferă de stres posttraumatic. Însă nu putem vorbi de fenomen”, este primul răspuns al psihologului dr. Edmond Cracsner. „Poate că și – aveți dreptate – atitudinea asta de negare din start, nici nu ți se adresează bine întrebarea și deja răspunsul este din start ‘nu, nu se întâmplă”… Negarea nu este o soluție”, spune psihologul mai târziu.

Cracsner, care este și președintele filialei bucureștene a Colegiului Psihologilor din România și, în același timp, lector universitar, a intrat în Statul Major General (SMG) în 1994. Până în 2008, când a fost trecut în rezervă, povestește că a avut diverse funcții în domeniul asistenței psihologice, asigurării psihologice pentru luptă și suportului psihologic.

Trauma supraviețuitorului

Despre subiectul nostru, are un mesaj despre normalitate, despre ceea ce e considerat acceptabil în război: „Totodeauna am fost întrebat de astfel de lucruri – dacă la noi sindromul Golfului, de exemplu, este valabil. Spuneam că sunt persoane afectate într-o mai mică sau mai mare măsură, dar asta nu înseamnă că acest lucru este generalizat, că putem vorbi de un fenomen, că el s-a difuzat în masă față de alte armate. Există explicații și de natură obiectivă, și de natură subiectivă vizavi de în ce măsură putem vorbi de un fenomen sau de o extindere a stresului posttraumatic la nivelul militarilor români”.

Pe urmă, încearcă să ne convingă: „Fără discuție – și dvs. realizați acest lucru și oricine poate să înțeleagă aspectele acestea -, un participant în teatrul de operații care efectiv a suferit un șoc emoțional asistând la moartea colegului sau fiind participant la o acțiune de luptă sau chiar o misiune de bune intenții – dar mergând pe o autostradă, spre exemplu în Afganistan, TAB-ul respectiv calcă pe o mină, pe un dispozitiv improvizat – , cel care este supraviețuitor cu siguranță că va fi traumatizat. În ce măsură, cât va fi afectat, dacă s-a intervenit la timp, dacă militarul – și cu siguranță el a fost pregătit, instruit să facă față unor astfel de situații – rămâne de văzut”, ne mai spune psihologul, după care ne repetă, la fel cum o va mai face pe tot parcursul interviului, în eventualitatea în care suntem în căutarea unui fenomen inexistent: există cazuri, dar individuale. Nu există fenomen.

„Dar individual persoanele pot fi afectate. Fără discuții”.

„Realizați!”

După mai bine de zece minute în care a încercat să ne convingă că există cazuri – individuale, nu în masă – de stres posttraumatic în Armata română, îi spunem că este singurul om care provine din sistem care contrazice Sindromul NU. O precizare care pare să îl surprindă sincer și după care răspunsurile devin mai nuanțate.

„N-aș vrea să cred că eu sunt primul care face o astfel de afirmație. Eu am mai participat la discuții, la interviuri și am spus lucrul acesta. Mai mult decât atât, sunt lucrări publicate, în care spunem că există situații, există simptome, dar nu există un sindrom, nu există un fenomen al stresului posttraumatic. Raportându-ne statistic, procentele nu relevă fenomenul ca atare, dar indivizi care să fie afectați sunt cu siguranță”, răspunde psihologul. „Realizați! – om care este rănit în teatrul de operații, care a suferit șocul unei morți iminente, care a trecut printr-o situație dramatică, și-a pierdut un membru și așa mai departe. Nu se poate să nu afirmăm că există anumiți indicatori care ne pot direcționa spre – nu neapărat un diagnostic – , dar spre o decizie psihologică în care să spunem că, într-adevăr, există elemente care definesc stresul posttraumatic”, completează el.

Stresul, cel mult pe hârtie

A vorbit despre lucrări publicate pe această temă în care sunt descrise simptomele de stres posttraumatic întâlnite la militarii noștri. O astfel de lucrare este „Evaluare psihologică a personalului din teatrele de operații” (documentul, care a apărut în numărul 3/2005 al revistei „Spirit Militar Modern”, poate fi văzut AICI). În acest document se vorbește despre existența stresului posttraumatic în rândul a patru loturi de militari români (Iași, Focșani, Dej, Craiova) aflați în Afganistan între 2003 și 2004, care au fost monitorizate de MApN. Sunt descrise simptomele („amintiri recurente, vise cu conținut terifiant” etc.), este „confirmată” „existența șocului posttraumatic”, dovadă stând și „refuzul sau incapacitatea unora dintre cei evaluați de a relata un anumit aspect al evenimentului traumatizant sau de reactivitatea fiziologică a acestora la stimuli ce evocau evenimentul”. Concluzii normale, mai ales dacă luăm în calcul că, în 2003, în perioada în care a fost monitorizat, lotul Iași a pierdut în Afganistan, în urma unui atac, doi oameni, tragedie ce i-a afectat și pe colegii lor, care s-au confruntat mai ales cu coșmaruri și retrăirea experiențelor traumatice.

Prima semnătură de pe acest studiu este a lui Edmond Cracsner, pe atunci șeful Secției de Psihologie (actualul Laborator Psihologic) din SMG. Cea de-a doua semnătură este a lui Adrian Prisăcaru, actualul șef al structurii, care, în interviul acordat gândul, spune că, de fapt, nu au existat niciodată simptomele necesare unui diagnostic, ci doar manifestări sporadice. De precizat că, în 2003, col.psih. Adrian Prisăcaru a fost șase luni în misiune în Afganistan.

Câte diagnostice? „Aici este problema la care ajungem”

Îl întrebăm pe psihologul Edmond Cracsner, în condițiile în care spune că există și au existat „fără discuții” militari cu TSPT, câte diagnostice au fost puse în cei opt ani în care a condus psihologia militară din România.

„Aici este problema (zâmbește, n.red.), aici este problema la care ajungem. Deci diagnostice – discutăm în termeni medicali acum, nu psihologici -, eu nu am știință de astfel de diagnostice, dar cu siguranță, elemente care au putut conduce la astfel de diagnostice au existat. Că ele nu au fost puse sau în ce măsură au fost puse, eu nu am o statistică. Poate că și de aici concluzia la care ați ajuns dvs., anume că nu există persoane diagnosticate, identificate cu stres posttraumatic”, ne răspunde și îi explicăm că nu este concluzia noastră, este poziția structurii din care a făcut parte.

„Poate că diagnosticele au fost puse sub o altă formă, sub o altă tulburare, fie de depresie, fie de anxietate generalizată (…) Dar cu siguranță există (cazuri de TSPT, n.red.)”, continuă psihologul.

„Aici nu este problema mea”

În aceste condiții, cum se explică și, mai ales, cum se rezolvă problema diagnosticării, dat fiind că TSPT nu poate fi tratat și ținut sub control dacă nu este diagnosticat ca atare.

„Repet, poate că diagnostice nu sunt în sensul acesta. Într-adevăr, ca să tratezi o boală, trebuie să o diagnostichezi, fără un diagnostic adecvat, greu de presupus că vei avea și măsurile de intervenție adecvate și eficiente”, admite el. „Dar diagnostic efectiv, eu nu am știință de o astfel de situație, pentru că nu sunt medic, nu lucrez în zona medicală, ci în cea a asistenței psihologice și persoanele, normal, militarii pe care psihologii din armată îi au în asistență întâmpină astfel de simptome, astfel de descrieri ale stresului posttraumatic”, spune psihologul, după care pasează responsabilitatea: „Că nu a fost pus un diagnostic, aici nu este problema mea, este problema medicului psihiatru. Dar în studiile pe care le-am făcut, noi am identificat o serie de caracteristici, elemente de specificitate ale stresului. Numai că psihologul nu are calitatea de a lua o decizie, de a pune un aviz de această manieră”.

Îi atragem atenția, însă, că psihologul, deși nu are calitatea de a diagnostica, are mijloacele necesare. El, mai mult decât oricine altcineva, a avut aceste pârghii la dispoziție cât a fost în SMG și în cei opt ani în care a condus Secția de Psihologie putea să rezolve problema nediagnosticării, dacă știa că simptomele există.

„Categoric”, intervine el. „Dar s-a și intervenit. S-a intervenit pe ceea ce s-a luat ca decizie din punct de vedere psihologic. Dacă s-a constatat că militarul X are anumite elemente care se regăsesc într-o anumite descriere, s-a asigurat suport psihologic”, explică el. „Intervenția psihologică se desfășoară în conformitate cu niște dispoziții, metodologii speciale, care pregătesc militarii, astfel încât ei să facă față stresului în general – profesional, de luptă – pe trei paliere: înainte, în timpul și după misiune”, adaugă. Pe toată această perioadă, mai spune psihologul Edmond Cracsner, militarul este monitorizat.

„Din punctul ăsta de vedere, chiar avem realizări extrem de bune”

În momentul în care militarul este internat în spitale de specialitate, este sarcina medicului psihiatru să pună un diagnostic. „De regulă, militarii noștri și mai ales cei care au fost afectați de lucrul ăsta au o cauză reală – pierderea unui membru, arsuri pe o mare suprafață a corpului, plăgi prin împușcare – , cu siguranță au și astfel de trăriri (asociate TSPT, n.red.). Acum, că diagnosticul este pus ca fiind stres posttraumatic sau fiind o anxietate generalizată sau o depresie de o anumită intensitate este chiar problema psihiatrului. Iar din punctul ăsta de vedere eu nu am statistici”, repetă expertul. Nimeni nu are, completăm noi, o precizare pe care o contrazice.

„Nu cred, nu cred. Chiar dacă s-ar încerca să se ofere mai puține informații din zona aceasta, nu putem, chiar nu putem spune că nu există simptome ale stresului posttraumatic. Elementele constitutive ale unui diagnostic de stres posttraumatic, odată identificate, ele sunt extrem de evidente, mai ales într-o astfel de tulburare”, ne spune.

În comparația cu alte țări aliate, crede, la fel ca restul Armatei, că putem sta umăr la umăr cu orice membru NATO, „în sensul că avem structuri de asistență, de cunoaștere, de consiliere psihologică, facem demersuri în sensul acesta, avem specialiști pregătiți în domeniu, ceea ce ne aliniază celorlalte state membre”. „Din punctul ăsta de vedere, chiar avem realizări extrem de bune”, consideră psihologul.

„Noi chiar ne putem mândri”. Statisticile altora

Mai sunt și alte țări fără statistici?, dorim să știm. „Fiecare armată are statisticile sale. Cele mai evidente sunt cele oferite de armata americană și poate că aceste statistici sunt atât de evidente și pentru că armata americană și participă la foarte multe activități, la foarte multe misiuni cu grad ridicat de risc – realizați că una este să fii combatant direct în teatrul de operații, alta e să fii în asigurarea unor activități de luptă, pentru că sarcinile și riscurile sunt diferite; numărul de militari participanți e mult mai mare”, răspunde el, adăugând că ține și de nivelul de pregătire: „Noi chiar ne putem mândri”.

Potrivit unui studiu RAND Corporation din 2008 devenit de referință (îl puteți citi AICI), până la 20% dintre militarii americani s-au întors din Irak și Afganistan cu simptomele necesare unui diagnostic de TSPT. Alte cercetări vin și ele cu statistici: 8% dintre militarii canadieni mobilizați în Afganistan între 2001 și 2008 au fost diagnosticați cu stres posttraumatic, britanicii au o rată estimată la 4% și că 2,9% dintre germanii mobilizați în Afganistan între 2009 și 2010 sufereau, la un an după întoarcere, de TSPT (se crede că 45% dintre cazurile de TSPT din Armata germană rămân nediagnosticate și netratate).

„Simptomele sunt prezente”

În ciuda absenței unor statistici similare, și în România „simptomele sunt prezente”, ne asigură din nou Edmond Cracsner. „Simptomele sunt prezente. Acum, dacă el este încadrat sau nu în acel tip de tulburare, e discutabil”, spune psihologul, după care dă un exemplu: „la un moment-dat, știu că erau înregistrați 19 morți dintre militarii români din teatrele de operații și în jur de 70-80 de răniți (în prezent, bilanțul a ajuns la 23 de morți și peste 130 de răniți, n.red.). Vrând-nevrând, acești răniți au trăit evenimentele respective, au simțit emoțiile, teama, frica, groaza în acele secunde. Nu putem spune că un militar care a fost împușcat nu s-a gândit – instinctual măcar – la ceea ce putea să urmeze, și anume o moarte – că a scăpat cu viață, că a rămas cu un traumatism, că are arsuri pe o anumită suprafață a corpului -, nu putem spune că omul acela nu suferă anumite simptome”, explică psihologul, care nu pune lipsa diagnosticelor neapărat pe teama de statistici sau de a nu face publice astfel de cazuri.

Teama de fenomen

„Cred că, per ansamblu, ideea aceasta de existență a unui fenomen sau teama că am putea să vorbim despre un fenomen ar putea crea anumite reticențe. Cred că aici există această teamă: să nu cumva să creăm impresia că la nivelul unei structuri poate să apară un anumit fenomen. Nu. Ne este teamă de fenomenul respectiv ca atare sau dacă nu ne este teamă înseamnă că am făcut tot ceea ce a fost posibil ca el să nu devină fenomen. A crede și a spune că nu avem persoane afectate e puțin probabil”, mai spune Edmond Cracsner, adăugând mai târziu că, dacă ne referim la cazuri individuale, „cu siguranță, este imposibil să spui că nu există”.

Cazurile singulare nu pot fi negate, ele sunt evidente, subliniază psihologul. Problema este că, deși militarul are simptomele respective, dacă diagnosticul medical nu e de TSPT, psihologul nu poate să facă afirmația asta: „Tot ceea ce poate să spună psihologul este că la militarul X s-au întâlnit simptomele astea, astea și astea. Sindromul stresului posttraumatic, individual, îl putem identifica. Persoană care e mutilată jumătate din corp, care are un membru…, nu se poate să nu trăiască aceste experiențe”.

O sinucidere

Spre finalul interviului, deschidem un subiect sensibil, despre care s-a vorbit prea puțin în România: primul militar care a murit în Irak, în 2006, s-a sinucis. Este și singurul caz de suicid consemnat de Armata română în timpul unei misiuni internaționale. În vârstă de 28 de ani, din comuna vrânceană Năruja, caporalul Lili Dobre era angajat la Batalionul 280 Infanterie Focșani. Cu o logodnică însărcinată și un tată paralizat acasă, s-a împușcat în cap, în cort, după o misiune. În perioada premergătoare, comportamentul lui a atras atenția psihologilor, însă nu a fost extras la timp și, mai ales, nu s-au luat toate măsurile pentru a nu-i oferi acces la o armă.

Înmormântarea cap. Lili Dobre // FOTO: Ziarul de Vrancea

„Îmi aduc aminte foarte bine situația, pentru că, în acea perioadă, aveam psiholog în teatrul de operații, chiar am avut discuții cu vreo două săptămâni înainte pe această temă – era vorba chiar de militarul respectiv. El a fost în monitorizare, psihologul prezent în teatrul de operații a aplicat procedurile de rigoare. Din păcate, să zicem, o lipsă de atenție, comportamentul pe care l-a afișat militarul înainte de actul suicidar, au condus la acest eveniment tragic”, rememorează psih. dr. Cracsner, care era, la vremea tragediei, șeful structurii psihologice a Armatei.

„O pierdere”

Pentru el, cazul acesta reprezintă o dublă pierdere: „o pierdere în primul rând de ordin emoțional, dar și o pierdere profesională, în ideea în care până la urmă modul în care am gestionat acest eveniment, împreună cu psihologul din teatrul de operații…”. Se oprește, după care explică faptul că, pe atunci, comunicarea, logistica și procedurile de extracție din teatru a unui militar nu erau încă puse la punct. „Da, e un eveniment trist. Din păcate, viața și regimul militar îți oferă foarte ușor și mijloacele”, atrage atenția psihologul.

După tragedie, s-a constituit o comisie de anchetă, numită de lt.col. Ștefan Bălan, comandantul batalionului.

De ce s-a sinucis Lili Dobre?

Îl întrebăm pe Edmond Cracsner care au fost, totuși, rezultatele acestei anchete. De ce s-a sinucis Lili Dobre? Nu își aduce aminte detaliile, dar spune că „problemele au fost de trăire, de emoție, de înstrăinare, însingurare, dorul de casă, probleme în viața personală”. „Au fost contexte multiple care l-au adus într-o situație de disperare. Când analizăm cazul de suicid, vom observa de fiecare dată că există o complexitate de factori – favorizanți, predispozanți. E o chestiune contextuală. Nu poate fi pusă doar pe seama faptului că militarul a fost în teatrul de operații și teama, groaza, evenimentele care puteau să se întâmple cu el au fost cele care l-au afectat. Dimpotrivă, situația lui relațională, emoțională, raporturile sale afective cu cei de acasă, în speță cu logodnica, au fost mult mai intense ca trăire”, răspunde psih.dr. Cracsner.

La momentul respectiv, caporalul Lili Dobre nu avea simptome asociate stresului posttraumatic. „Nu a participat la evenimente care, într-adevăr, să îl pună într-o astfel de situație: nu a asistat la moartea unui coleg, nu a fost implicat în vreun incident, nu a trpit dramatic evenimentele acestea, ci ele au fost mai mult de ordin relațional, afectiv cu cei din familie”.

Comandantul batalionului din care a făcut parte Lili Dobre, însă, s-a limitat la acea vreme la o explicație diferită: caporalul s-a sinucis „din motive numai de el știute”.